eu si yoga

fac yoga. de fapt, am facut yoga timp de o luna, saptamana viitoare va fi ultima data pentru ca odata ce se deschide sezonul (si noi restaurantul) nu voi mai avea timp. am descoperit ca sunt mult mai flexibila decat credeam, dar stau foarte prost la capitolul echilibru. insa, nu depre asta e vorba. esenta in yoga e respiratia si meditatia…

la finalul sedintei, cu luminile stinse, stand in lotus sau intins pe spate, in liniste totala, trebuie sa…meditam, cred. prima data, am petrecut cele circa 20 de minute gandindu-ma la cartea Eat, pray, love unde protagonista nu se putea concentra la meditatiile din templu. nu e o comparatie, e pur si simplu primul lucru ce mi-a trecut prin cap. dupa care, m-am gandit ca-mi trebuie o tigara, apoi ca se face rece, ca persoana de langa mine respira prea puternic sau ce cauta un barbat supra-ponderat la yoga. ti se spune ca atunci cand gandurile iti fug departe, opreste-te, ia-ti un moment sa recunosti gandul, pune-l deoparte ntr-o cutie imaginara si concentreaza-te asupra respiratiei sa devii una cu respiratia. am incercat sa-mi imaginez o cutie, sa pun gandurile acolo, dar…nu a functionat. cand a trebuit sa incantam Om pentru incheierea sedintei, in grup, cu voce tare, mi s-a parut complet inutil si oarecum fals.

suntem un grup de 5 persoane, sunt cea mai tanara din grup, media de varsta fiind probabil in jur de 45, daca nu mai mult (mama lui daniel are 60 de ani si e acolo de doua ori pe saptamana cu mine) si oamenii astia vin exact pentru respiratie si meditatie. fie ca au avut un atac de cord inainte, probleme cu spatele sau de respiratie, au gasit in yoga o modalitate de tratament si relaxare. ba chiar, au adoptat yoga ca mod de viata. incantatiile si meditatiile nu sunt false pentru ei si se straduiesc sa faca toate contorsionarile fizice chiar si atunci cand e prea mult pentru conditia lor fizica.

dar nu asta ma intereseaza.

saptamana trecuta, am inceput sa plang in timpul meditatiei. in intuneric, cu ochii inchisi, respirand si expirand egal, m-a coplesit linistea. mi-am dat seama ca devin foarte emotionala dupa o sedinta de yoga. corpul ti-e atat de relaxat si destins, incat mintea nu are de ales decat sa urmeze calea. stateam intinsa pe acea saltea si incetul cu incetul pierdeam legatura cu propriul corp, ca si cum as fi aproape sa adorm si atunci mi-am dat seama de linistea din jurul meu, o liniste atat de puternica incat o simteam inauntrul meu, adanc in minte si nu mi-am putut stapani lacrimile. e doar o senzatie scurta, dar atat de intensa ca te apasa. e o senzatie de liniste ce mie mi s-a parut minunata si infricosatoare in acelasi timp.

meditatia nu e de mine, imi lipseste echilibrul interior si capacitatea de a lucra cu asa ceva. cu toate astea, yoga ma face sa ma simt mai bine, cel putin fizic. e prima forma de sport/exercitii fizice ce-mi face placere.

pe de alta parte, aseara am plans ca un copil la un episod din grey’s anatomy, deci…asta sunt!